Apropo de credinţă

decembrie 23, 2008

Căruntul auz al vremii de ieri
îmi cheamă şoptit muzica mea.
Muzica
pasului care îşi ridică mersul, risipind
câteva fire de praf. Mai ostenit
parcă ca niciodată,
praful îşi aşează tăcerea -
liniştea, neştiinţa, răbdarea – peste
mai vechiul praf, abia urmarind
aceeaşi cădere.
Zic: pământul
e praf… Eu sunt pământ… Mai sus
puţin e cer…
Apoi, mai sus şi peste tot e cer,
şi ca un fel de încăpere la toate
e liniştea…
Pun
o întrebare: când?
Şi
Dumnezeu răspunde: şşt! A şaptea zi
am creat liniştea…
Pun a doua întrebare: de ce?
Şi mă trezesc
că nu mai văd…
Pun a treia
întrebare:
unde?
Şi ma trezesc că nu mai pot
vorbi…
M’am hotarât: am rămas
să aştept…

În cioburi de mâine

decembrie 22, 2008

În cioburi de mâine
îmi beau amintirea
cu azi, cu fărâme de pâine,
şi’n zi mă ascunde
de noapte iubirea,
sublimu’Ţi Chip când îmi răspunde.

Renasc în vecie,
în nimb de dorinţă
de’a fi un izvor de’apă vie,
de’a fi lângă cruce,
când urci suferinţă,
popasul ce oază’Ţi aduce.

Din culisele iubirii (5)

decembrie 19, 2008

Acest act se foloseşte în diferite ocazii,
cum ar fi:
plimbare, grijă, imunitate,
aruncat de pietre (în apă, se întelege),
stat pe o piatră… şi restul…
Şi fiecare ocazie îi pune o ştampilă
nouă.
Subsemnatul trebuie să aibă grijă
să nu aprindă focul cu el… şi restul…
Am găsit un articol aseară
unde spunea că celui care umblă ilegal
nu i se dă dreptate… şi restul…
Cinstit, mi se pare corect…
Dragostea nu are o primă vedere şi
apoi a doua… şi restul…
Ea e un act!

Omul:

decembrie 18, 2008

Un pământ ce poart’un nume
şi viaţa’l joacă’n glume,
făcându’i din zile sume,
într’un chip să îl rezume;

un neant ce se deşteaptă
şi tot cerul îl aşteaptă
c’ar fi inimă’nţeleaptă
c’ar trăi, de viaţă aptă
(că şi’ar ţine calea dreaptă).

Nu mă întreba de mine:
trec şi eu şi altul vine.
Că trăieşti, o ştii prea bine,
porti un Dumnezeu în tine.

Cum Il ştii şi cum te ştie
vor şti vecii ce’or să vie,
că de drag sau de furie
te’a îmbrăţişat o glie.

Aleg cate’un azi

decembrie 18, 2008

Aleg câte’un azi pentru mâine
să’l leg într’un ieri veşnic Ţie
ca filă’n istoria vie
ce’o strângi pentru îngeri drept pâine.

Mă cert cu pământul şi dogma,
şi rugile plâng amintirii
că nu’şi mai găsesc azi iubirii
credinţă măcar cât la Toma.

Găsesc doar un leagăn pe care
adorm câte’un trebuie oare?

Din culisele iubirii (4)

decembrie 17, 2008

Unde cresc trandafirii şi ceru’i mut,
şi raze de întuneric sfâşie lumina
ca nişte ferestre închise,
acolo creşte şi iubirea.

Ea e ceva ca o sincopă:
urmează după o pauză,
şi o urmează o pauză.
De obicei rimează pe început
şi pe sfârşit începe.
E fără partitură.
Cine joacă în rolul ei nu îşi poate
memora partitura,
nu are.

Recomandare:
a se merge la cumpărături odihnit
şi împreună.

Amintirea

decembrie 17, 2008


Tăcutul muzeu, amintirea,
numără timpul în straturi de praf…
…praf de tăceri,
de cuvinte,
de paşnic sau tulbure mers,
de prea micşoratele cvinte din muzica
teluricului vers…

Umbra mea,
repede’n el, ridică în nor valuri praful
(amestec de cer şi pământ)
să caute rimă la sfânt.
Şi’n coate am şters iarăşi glaful ferestrei
cu vise şi zel.

Prieten încă aşteptării
ma cert cu speranţa pe mâine
să’mi dea măcar rata de pâine.

Dărâm cu azi un viitor,
clădesc cu ieri alt viitor,
dar în trecut nu pot a fi.
Am fost şi sunt cât timp e zi…
Dincolo’i decât DUMNEZEU.

Despre pace

decembrie 16, 2008

Ce’ar fi dacă’ntr’o zi s’ar opri
pacea?
Ţi’ai găsi carapacea
şi fără linişte
ai măsura timpul fără zgomote.

Toţi în jur ar fi la fel.
Ar fi un fel de hotel
unde toţi dorm,
toţi visează,
şi nimeni nu s’ar odihni,
pentru că somnul le’ar fi treaz,
şi visele despre pace.

Poate, dacă un singur om ar fi
mai înţelept,
şi ceilalţi cu el,
ar pune totu’ntr’un ţel,
şi gândul lui s’ar numi pace.

Morală:
Singur nu poţi fi plin de pace…
(sau: pacea se dă doar la comun)

Coş de baschet

decembrie 16, 2008

Un coş de baschet, unde’arunc
aceeaşi minge,’acelaşi gol,
aceleaşi reguli, doar alt scor,
de când sunt moş şi până’s prunc…

Răbdarea mi’a făcut din dor
un coş de baschet defendor.

Sonet despre Golgota

decembrie 16, 2008

Trasând cu ieri pe cruce drumul
şiroaielor de preasfânt sânge,
aud şi Golgota cum plânge,
şi dragostea vărsându’şi scrumul.

Aud ciocan bătând cum frânge,
să stoarcă dintr’un Crin parfumul:
zdrobita jertfă să’şi dea fumul
spre cer – miros de Fiu şi sânge.

Avid, străbat în duh mistere…
Urc cumpăna Golgotei, poate,
să scot cerul din agonie…

Dar din adânc de efemere
târăsc pe loc vecia’n coate,
şi ceru’n slăvi de har mă’mbie.