În suflet de orchestră

În suflet de orchestră,
andante cântec -
iubirea’n cântec
adună dor, terestră.

În suflet de odihnă,
balans de cântec -
iubirea’n cântec
îşi arde jertfa’n tihnă.

În suflet de strigare,
un corn în cântec -
iubirea’n cântec
din cer face chemare.

În suflet, mai divină,
şoptit, şi’n cântec -
iubirea’n cântec -
e’o stea pe cer, senină.

Un vaccin antitimp

Ca un vaccin antitimp
Cerul tace. (Se folosesc timpi incerţi
pentru a crea imunitate la timp.)
O pandemie cu simptome de stres,
ambiguitate, agitaţie şi aproape
un fel de aroganţă, face aerul extrem
de contagios.
Cazuistic vorbind, vaccinul poate crea
două stări:
-credinţă sau
-împietrire.
Auu vaccinul!…
Sunt bolnav de răbdare…

Notă:
Rabdarea este o boală atunci când încă trăieşti în limitele timpului.
Atunci când le’ai depaşit, ea este doar o stare normală.

Lecţia (1)

Prinsă’n clişee, soarta,
întredeschide poarta
şi cum n’ar şti de veste,
că n’ai ciorne la teste,
te lasă’n drum pe coate
să’nveţi să mergi (păşi) prin toate.

Etichetă (2)

În vise caut leac răbdării
şi rabd visând să ştiu vreun leac:
când leac răbdarea’i dau visării,
răbdarea’i vis iar visu’i leac.

Îmi lipseşte o clipă de gânduri

Îmi lipseşte o clipă de gânduri.
Am sărit’o aseară din grabă,
şi acum, cu privirea mea slabă
n’o găsesc, rătăcind printre rânduri.

Am sărit’o aseară din grabă:
presupun că’mi era prea departe
şi’am schimbat’o pe ganduri deşarte
şi deşart caut’acum mintea’mi roabă.

Presupun că’mi era prea departe
să’mi ascund iar fiinţa’n visare
printre zboruri de stele’n splendoare,
şi, pierdut, strig uitării deşarte.

Să’mi ascund iar fiinţa’n visare
caut prin dor şi’n cenuşi de iubire,
să pun jar pe altar – mistuire
gândului ce’a dus Ceru’n uitare.

Îmi lipseşte o clipă de gânduri.
Am sărit’o aseară din grabă.
Presupun că’mi era prea departe
să’mi ascund iar fiinţa’n visare.

Din culisele iubirii

De fapt e normal să citeşti ce îţi place:
un răsărit de soare,
o ceaţă toamna,
un gest, o floare… chiar şi
în ochii ei – dacă te mai priveşte
la fel sau
nici nu e atentă la subiectul
care îl citeşte…
E normal să fie şi neatentă…
Mai ales dacă ghioceii au răsărit azi
dimineaţă
mai repede cu o zi… ca semn
că se apropie anotimpul iubirii…
Dar mai ales e normal să primească
flori, nu doar
privirea ca o floarea-soarelui care
se întoarce după ea…
E normal
să faci şi gestul ăsta – subiect
de citit dragostea.
De fapt
e normal să citeşti ce îţi place…

Presupun

Presupun că noaptea’i o substanţă
din care se face tuş pentru scris
viitorul.
Şi cu dimineaţa se citesc primele
rânduri din el (ca o veste),
după care se adună ziua
într’un fel de ipoteză… şi se încearcă
a rezolva câteva probleme de
viaţă:
hrana,
apărarea,
un fel de stare de meditaţie
şi dragostea.
Am zis: presupun că noaptea’i
o substanţă… Dar mai bine era
ziua…

Din limpezi izvoare de pace

Din limpezi izvoare de pace
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
să stâmpăr o clipă’nsetată,
de dor, stinsă’n timpul ce tace.

Deschide’mi o oază’n tăcere
să’mi vărs iar tot păsul şi jarul,
să umplu de Tin’ nehotarul,
desprins de căutări efemere…

Raţiune’ntr’un fir de ţărână
sădită pe stânca veciei
mă ştiu, şi locaş bucuriei
atunci când mă ţii Tu de mână.

De’aceea prin timpul tenace
mă poartă cu viaţa mea toată.
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
din limpezi izvoare de pace.

Etichetă

Omenescul stă în faptul
că nu eşti chiar om. Când îţi dai seama,
pe parcurs, devii din ce în ce
mai om. Apoi, când eşti om,
îţi aminteşti de Isus că a fost (este)
Dumnezeu. Şi, deja începi să
renunţi la om.

Mic dejun: mânc(-ând)

Ademenit de gest şi gând,
năuc, simt verbu’a fi plângând
şi’n fiecare ceas cerând
nădejdi, de Tine mai flămând.

Ursit în el aştept luptând,
zăbrele de mormânt rupând
spre răsărit de ziuă, blând,
ce’mi neacă visu’,-n vecii stând.