Sonetul veşniciei

Cum roade umbra’n stâncă
şi’n pas tăcând o lasă,
aşa’i luptând rămasă
vecia’n Chipu’Ţi încă.

Aşa, pe’ntinsă masă,
sufletu’mi o mănâncă
cu ieri şi mâine încă -
prin jertfa’Ţi luminoasă.

Azi… lâncezând iubirea
pân’ la cotor de doruri,
sărind din doage firea…

Dar şi’n labile scoruri
rivalizând menirea
cu’necăcioase’onoruri.

Predică de la sine către sine

[...]
…trebuie!!!…