Auzi?… să nu dormi la serviciu!

Ploua.
O mare cădea din cer, să inunde grădina
mea… şi nu aveam umbrelă…
Acum e secetă…
Frunzele sunt ciuciulite… şi nici
n-a pârguit grădina…
Mâine soarele va fi la asfinţit
şi eu gândindu-mă să vină noaptea,
să dorm…

De ce mă asculţi când îmi vorbesc?… că
ieri e aceeasi ploaie, azi aceeaşi secetă…
şi mâine aceeaşi noapte…

Dacă plouă mă tem:
nu trebuie să fiu ingrijorat că mâine e
secetă de ceva?…
Dacă e secetă ma tem:
aseară n-am putut să dorm gândindu-mă
de ce…
Nu! dacă va fi noapte voi dormi!…

Degeaba m-aş ascunde, că oriunde
eu am fost ploaie, sunt secetă şi
mă tem de noapte… mă tem că dorm şi acum…

La pocnitul biciului să batem din palme

Se pot distinge doua stări:

1. Când acuzatul geme,

şi se văd în ochii lui suspinele

ca munţii reflectându-se intr-o apă

adunată câte un strop cu fiecare clipă;

2. Când acuzatul geme,

iar neputinţa lui

asurzeşte toate împrejurimile

ca un ţiuit într-o peşteră.

- La pocnitul biciului să batem din palme,

exclamă justiţia.

Iar eu gem în tăcerea fără capăt

din celula singurătăţii…

Noaptea asta stelele dorm

Nu!

Noaptea asta stelele dorm…

Nu sclipesc, stau nemişcate pe cer.

Mă gândesc că mă vor visa

măcar noaptea asta…

Adevărat: nici eu n-am mai visat de mult

stele…

Nici măcar pe mine o stea…

De când cu tăcerea asta,

care curge cu greutate,

de sus în jos…

E sigur!

Noaptea asta stelele dorm…

Oare mă vor visa?!

Mă vor visa măcar ele pe mine?!

Aseară aţipiseră doar puţin,

pentru că plouase…

Era înnorat şi ploua…

(Înţelegi, ploaia înseamna necazuri)

Dar acum, da!

Noaptea asta stelele dorm…

Şi mă gândesc:

măcar noaptea asta

să visez că-s o stea…

Măcar noaptea asta să dorm

şi să mă visez unul din sorii

de deasupra norilor…

În noapte florile sunt negre

În noapte florile sunt negre
şi husa visurilor spartă,
şi din nădejdi faci muză-n artă,
când ţii iubirile de veghe.

Şi-un steag de pace, alb, e negru
în noapte, când tăcerea-i plină:
mi-e dor, Doamne, de vocea-Ţi lină,
călăuzind un pas alegru.

Singurătate

Aud!… Bolnave silabe de timp
aruncă cu pietre spre mine…
Se crează un zid între aici şi trecut,
între a fost şi vis,
între vis şi viitor…
Un zid de pietre:
pietre de griji,
pietre de neputinţă,
inimi de piatră,
pietre de poticnire…
Împrejurul meu
devine o cetate,
un fel de sigiliu,
un ambalaj al singurătăţii.
Încep să-mi făuresc arme…
Zidurile devin din ce în ce mai groase…
Aud!… Bocăneşte cineva în poartă…
Mă înarmez…
E timpul: încă aruncă cu pietre.
Ascult apoi tăcerea:
e prea linişte…
Încep o luptă cu mine…
Mereu sunt învins…
“Se aud lupte în cetate… Să năvălim!…”
se strigă de afară.
Asta mă sperie mai mult…
Bolnave silabe de timp
aruncă cu strigăte de afară…
Cetatea devine un strigăt
tot mai intens cu fiecare piatră…
Aleg:
ori surzesc ori fug…
…
Aud?…

*…Contrast cu o dimineaţă bine însorită şi plină de veselie…

Şi iubirea are un pumnal

L-am slefuit aseară la culcare
cu gând să spintec cu el miezul nopţii,
să curgă visele din sânul sorţii
ca muzica de promenadă-n sărbătoare.

L-am pus în teaca-i veche din nuvele
să-l port, să-i fie de temut şi morţii,
să nu-şi deschidă-n veac zăvorul porţii,
că dragostea-i destin şi dincolo de stele.

Noapte într-o nucă de cocos

Cu unghia unei mirări
scot miezul din noapte-n visări,
că-i stat ca un praf de uitări
cu timpul în cocos.

Un suc propriu timpului sorb
din mii de culori, ca un orb,
un zbor ca o pană de corb,
cu timpul în cocos.

Aud ca un glas de sărut
din nucă-n timpanul meu mut:
Boaz sunt, găsind-o pe Rut,
cu timpul în cocos.

În faguri de viespii mi’am prins
urechea, cu şoapte-nadins,
aprinse de-un foc ce s-a stins
cu timpul în cocos.