Duc iar paharul gol la gură

Sloi răscolind vreun foc în zgură
sau asmuţind c-un vis regrete,
de a nădejdii arsă sete
duceam paharul gol la gură.

Privind, ca sfântul pe perete,
osânda, cu-a dreptăţii ură,
tăceam tăcerii, ca o pură
coincidenţă de regrete.

Eu vinovat, că-mi vreau un bine,
Cerul judecător, că-l are,
şi liniştea procuratură,
scandând procesele cu mine,
încă-n reală simulare,
duc iar paharul gol la gură.

În ochi simt nisipul din stele

varianta 2

Curgând divergent, se înnoadă
în vis, amintiri, ca un clopot
cu dangătu-alegro non tropo,
trăgându-şi speranţa ca ploadă.

Havuz divergent într-un şopot
risipă-s dat, timpul s-o roadă;
mereu pus ‘n-a visului coadă
adulmec al timpului ropot.

Îmi număr nisipul din stele
luptând să-nţeleg infinitul;
şi’n vis mă frământ cu iubirea.

Învăţ în răbdare jertfirea:
din noapte-adunând coloritul,
şi-n ochi simt nisipul din stele.

În ochi simt nisipul din stele

Un dor purulent îmi încheagă
din reci amintiri şi-ndoială
un vis învelit ca-n spoială,
ce-şi tăinuie teama ce-o neagă.

Cu gândul c-a fost jovială,
îmi sforăi suflarea beteagă,
şi las voia soartei s-aleagă:
mă las unui vis la-nvoială.

Îmi număr nisipul din stele
luptând să-nţeleg infinitul;
şi-n vis mă frământ cu iubirea.

Învăţ în răbdare jertfirea
punând viaţa-n ură cu mitul;
şi-n ochi simt nisipul din stele.

Fântână

Petrec bâlbâind şcolăreşte
să’nvăţ matematici de timpuri
căutând conjugări pe’anotimpuri,
să scad clipa ce mă opreşte.

Cu duhul şi trupul în schimburi
sap iasca ce’mi sunt omeneşte,
ce’n setea de Tin’ veşniceşte,
să scot o fântână de nimburi.

Consum azi eternu’n secunde
cum picură lacrima’n mare,
cu ce?, cine?, cât?, când? şi unde?…

Dar, Doamne, cu sfântă chemare
în dorul din Tin’ mă ascunde
să nu’Ţi pierd o clipă’n uitare.

Sonetul veşniciei

Cum roade umbra’n stâncă
şi’n pas tăcând o lasă,
aşa’i luptând rămasă
vecia’n Chipu’Ţi încă.

Aşa, pe’ntinsă masă,
sufletu’mi o mănâncă
cu ieri şi mâine încă -
prin jertfa’Ţi luminoasă.

Azi… lâncezând iubirea
pân’ la cotor de doruri,
sărind din doage firea…

Dar şi’n labile scoruri
rivalizând menirea
cu’necăcioase’onoruri.

Sonet despre Golgota

Trasând cu ieri pe cruce drumul
şiroaielor de preasfânt sânge,
aud şi Golgota cum plânge,
şi dragostea vărsându’şi scrumul.

Aud ciocan bătând cum frânge,
să stoarcă dintr’un Crin parfumul:
zdrobita jertfă să’şi dea fumul
spre cer – miros de Fiu şi sânge.

Avid, străbat în duh mistere…
Urc cumpăna Golgotei, poate,
să scot cerul din agonie…

Dar din adânc de efemere
târăsc pe loc vecia’n coate,
şi ceru’n slăvi de har mă’mbie.

un eu

vitrină de faguri de clipe,’amintirea,
hrăneşte un trântor, iluzia minţii,
şi dulcegării îmi îneacă toţi dinţii
c’aş fi fost un altul, că nu’i dreaptă firea.

nu ura, să zic, îmi ascute azi zimţii,
nu moftul că ştiu, sau am ştiut ce’i iubirea,
şi nu răutatea că n’am împlinirea,
ci faptul de’a'mi fi eu iluzia minţii.

cu farduri maschez şic, agale o viaţă
şi cert orice strop ce’ar pica chiar din slavă
că’mi strică aspectul, că’mi clăteşte faţa.

silit la oglindă de setea mea cavă
urăsc trandafirul zărind o paiaţă:
tot flerul din mine’i topit ca de’o lavă.

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.