cafea fără zahăr

şi muzica aproape sacru fărâmiţează
câte un sărut în dragoste în grijă în
cadenţă în tangenţă în scânteea din irişii
de vizavi, în timida strângere
de inimă de mână de sărut

şi fredonează o singurătate lacom înghiţită
de zâmbetul stors din lămâia
pasiunilor mele

foarte rar mă gândesc că poţi
da în diabet cu dragostea

crucifixuri

şlefuiam la trei cruci
două cioplite la topor şi una
ca dintr-o bucată

două pe punctul de a spune
nu
cealaltă bine sortită

m-am simţit smuls de pe fiecare
ca un crucifix abandonat,
ca o haină zdrenţuită
aruncată pe marginea drumului,
ca distanţa dintre minus infinit şi plus
infinit

m-ai substituit cu puritatea
dragostei Tale

Şi iubirea are un pumnal

L-am slefuit aseară la culcare
cu gând să spintec cu el miezul nopţii,
să curgă visele din sânul sorţii
ca muzica de promenadă-n sărbătoare.

L-am pus în teaca-i veche din nuvele
să-l port, să-i fie de temut şi morţii,
să nu-şi deschidă-n veac zăvorul porţii,
că dragostea-i destin şi dincolo de stele.

Presupun

Presupun că noaptea’i o substanţă
din care se face tuş pentru scris
viitorul.
Şi cu dimineaţa se citesc primele
rânduri din el (ca o veste),
după care se adună ziua
într’un fel de ipoteză… şi se încearcă
a rezolva câteva probleme de
viaţă:
hrana,
apărarea,
un fel de stare de meditaţie
şi dragostea.
Am zis: presupun că noaptea’i
o substanţă… Dar mai bine era
ziua…

Ploaie

Timpul îşi varsă noaptea
în stropi de viaţă.
Departe de el, sufletul meu aprinde
un foc. Încălzesc la foc două
dorinţe, până nu se apropie ploaia:
1. Vreau să citesc despre anatomia
unui vis nou-născut;
2. Când am visat prima oară că
m’am căsătorit aveam trei feluri
de a vorbi: cu tăcere,
cu răbdare,
şi cu dragoste. Vreau
să mai adaug un limbaj: limbajul
singurului “doi”.
Ah! Mi’am uitat umbrela. Mereu
mă ia ploaia pe nepregătite.

Sonet despre Golgota

Trasând cu ieri pe cruce drumul
şiroaielor de preasfânt sânge,
aud şi Golgota cum plânge,
şi dragostea vărsându’şi scrumul.

Aud ciocan bătând cum frânge,
să stoarcă dintr’un Crin parfumul:
zdrobita jertfă să’şi dea fumul
spre cer – miros de Fiu şi sânge.

Avid, străbat în duh mistere…
Urc cumpăna Golgotei, poate,
să scot cerul din agonie…

Dar din adânc de efemere
târăsc pe loc vecia’n coate,
şi ceru’n slăvi de har mă’mbie.