Sonet despre Golgota

Trasând cu ieri pe cruce drumul
şiroaielor de preasfânt sânge,
aud şi Golgota cum plânge,
şi dragostea vărsându’şi scrumul.

Aud ciocan bătând cum frânge,
să stoarcă dintr’un Crin parfumul:
zdrobita jertfă să’şi dea fumul
spre cer – miros de Fiu şi sânge.

Avid, străbat în duh mistere…
Urc cumpăna Golgotei, poate,
să scot cerul din agonie…

Dar din adânc de efemere
târăsc pe loc vecia’n coate,
şi ceru’n slăvi de har mă’mbie.

adânca si rara tăcere

adânca şi rara tăcere
culeasă în snopi de dureri,
în clipe de har efemere,
mi’o dă pe’a’ iubiri’adieri.
când paşi pe golgota urc’ dorul,
de’al slăvii izvor insetaţi,
ca simon să simt, dă’mi fiorul,
sub cruce, alături de fraţi.

cufundă’mă, DOAMNE,’n tăcere,
să pot povesti, fără grai,
curat’a iubirii putere
în fapte, urmând al TĂU trai!

adânca şi rara tăcere,
săpată pe CHIPU’ŢI divin,
în luptă cumplită ŢI’o cere
şi inima mea ca alin…
deplin să primesc vrednicia,
în haru’ŢI ceresc ancorat,
să pot să rodesc veşnicia
în slava iubirii’mbrăcat…