când vii?

ascultam cum bate inima
încet
departe ca-ntr-o scoică
marea
respira parfumul Tău
nou
din ce în ce mai leneşă
ca amintirea
ca o furtună stată
ca un dictionar fără explicaţii
conţinând toate verbele la gerunziu
ca mine fără glas, fără auz…
fără mâna cu care scriu cu igrasie
amintiri
pe zidul plângerilor
pus între mine şi Tine
de păcate

dacă se-opreşte degeaba Te-ntorci
Doamne

Când vii?

Am ascultat de multe ori cum bate inima.
Acum bate încet…
şi cu cât eşti mai departe,
cu atât mai încet…

Dacă se opreÅŸte degeaba te întorci!…

Program de seară

Program cu prognozări de seară,
din vise, răsărind cuminţi,
prezint, cu rugăciuni de ceară
topite printre’ai nopţii dinţi.

Perdele de orgolii spintec
s’aduc culisele în rol:
aşa îmi spovedesc c’un cântec
adâncul inimii, mai gol.

Regizor las o conştiinţă
în raze de căinţ’arzând,
să joc în rolul pocăinţei
adevaratul ţel de sfânt.

Noaptea

Noaptea cerul se priveşte
în sus şi adânc, şi se ascultă
şoaptele tăcerii.
Se alege o stea şi se urmăreşte
până la dorinţa din inima ta.
Te va conduce exact cu gândul
că eşti destul de departe
de ea. Nu trebuie să te sperii:
eşti cel puţin mai cer decât ea.
Apoi se schimbă rolurile:
te priveşte ea în jos, iar
tu, de pe cer, îi şopteşti cu
tăcere şi răbdare: Dumnezeu
are grijă de universul Lui.

Omul:

Un pământ ce poart’un nume
şi viaţa’l joacă’n glume,
făcându’i din zile sume,
într’un chip să îl rezume;

un neant ce se deşteaptă
şi tot cerul îl aşteaptă
c’ar fi inimă’nţeleaptă
c’ar trăi, de viaţă aptă
(că şi’ar ţine calea dreaptă).

Nu mă întreba de mine:
trec şi eu şi altul vine.
Că trăieşti, o ştii prea bine,
porti un Dumnezeu în tine.

Cum Il ştii şi cum te ştie
vor şti vecii ce’or să vie,
că de drag sau de furie
te’a îmbrăţişat o glie.

ador florile de macesh…

..ador florile de macesh..

..ma plimb, descultz, prin iarba ofilita a luncii dezgolita de frunze, de toamna..

..in urma, sub apasarea umbrei mele, se ridica cate un lujer ofilit de floare, parca curios sh agil in decizii, sa caute, sa shtie “de ce?”-ul foshnetului pashilor mei..

..nu departe, zglobii, persistand pe un tril intortocheat sh putzin spart, cantecele unei vrabii, inpinse de adierea unui vant racoros, parca incerca sa camufleze foshnetul pashilor in frecventze de zgomot discret..

..in acelashi anost shir, crengile rachitelor, decise sa incurajeze un ison aceleiashi camuflari, ishi scutura insistent sh bine oxigenat, parca, un bocet..

..insa fara a strica rima sh ritmul pashilor, razvratite sa consimta cu “de ce?”-ul meu (ca s’au desprins de crengi, ca raceala toamnei le’a izgonit, ca vremea cere asta, ca toate au vremea lor), frunzele uscate ishi trosnesc microcosmosul lor in macrocosmosul meu, vrand cu orice chip sa ne plangem impreuna “de ce?”-ul..

..iar..cu acele ca nishte ghiare, rupand frecventza ritmului deja stabilit, un macesh, scuturat sh el de frunze, purtand doar ca niste cadelnitze boabele, cum un calau stropii de sange ai condamnatului, imi sfashie gamba stanga, incordata in mers..

..ma aplec sa’mi descalcesc pasul din el..

..ud sh rece, insa singur incremenit, pamantul, suferindu’le toate, curma prelinsul catorva picaturi de sange..

..ador florile de macesh..

..ador florile de macesh..

..ador florile de macesh..

(un ecou neauzit de altcineva imi inabusha tot zgomotul din jur, rezonand tot gandul..)

 

 

..costul placerii e doar faptul ca ea nu exista mereu, sh dincolo de durerile sau neatingerea ei, o inima inteleapta asculta, ashteapta, rabda, nu renunta la frumos doar pentru ca timpul il oscileaza ba in durere ba in bucurie..

adânca si rara tăcere

adânca şi rara tăcere
culeasă în snopi de dureri,
în clipe de har efemere,
mi’o dă pe’a’ iubiri’adieri.
când paşi pe golgota urc’ dorul,
de’al slăvii izvor insetaţi,
ca simon să simt, dă’mi fiorul,
sub cruce, alături de fraţi.

cufundă’mă, DOAMNE,’n tăcere,
să pot povesti, fără grai,
curat’a iubirii putere
în fapte, urmând al TĂU trai!

adânca şi rara tăcere,
săpată pe CHIPU’ŢI divin,
în luptă cumplită ŢI’o cere
şi inima mea ca alin…
deplin să primesc vrednicia,
în haru’ŢI ceresc ancorat,
să pot să rodesc veşnicia
în slava iubirii’mbrăcat…

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar ÅŸi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
ÅŸi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de liniÅŸti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’ÅŸi prelinge cu zăbavă
înÅ£elesuri ÅŸterse pe’o limbă gângavă
ÅŸi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nÅŸiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’Å£i pierzi eul,
ÅŸi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.