Nocturnă

Azi cerul e mai în nocturnă
şi-atârnă de el orb privirea,
urcând pe trepţi de clipe firea
spre veşnicia în diurnă.

Azi muzica-i celestă-n noapte:
un grai tăcut de zeitate.
Rob liber în singurătate
îmi strig Stăpânu-n gând de şoapte.

Să-mi picure o stea în cale,
rabd linişti zgâriind timpane.
Presar nădejdile pe rane
drept note-n recviem agale.

Apropo de credinţă

Căruntul auz al vremii de ieri
îmi cheamă şoptit muzica mea.
Muzica
pasului care îşi ridică mersul, risipind
câteva fire de praf. Mai ostenit
parcă ca niciodată,
praful îşi aşează tăcerea -
liniştea, neştiinţa, răbdarea – peste
mai vechiul praf, abia urmarind
aceeaşi cădere.
Zic: pământul
e praf… Eu sunt pământ… Mai sus
puţin e cer…
Apoi, mai sus şi peste tot e cer,
şi ca un fel de încăpere la toate
e liniştea…
Pun
o întrebare: când?
Şi
Dumnezeu răspunde: şşt! A şaptea zi
am creat liniştea…
Pun a doua întrebare: de ce?
Şi mă trezesc
că nu mai văd…
Pun a treia
întrebare:
unde?
Şi ma trezesc că nu mai pot
vorbi…
M’am hotarât: am rămas
să aştept…

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.