Duc iar paharul gol la gură

Sloi răscolind vreun foc în zgură
sau asmuţind c-un vis regrete,
de a nădejdii arsă sete
duceam paharul gol la gură.

Privind, ca sfântul pe perete,
osânda, cu-a dreptăţii ură,
tăceam tăcerii, ca o pură
coincidenţă de regrete.

Eu vinovat, că-mi vreau un bine,
Cerul judecător, că-l are,
şi liniştea procuratură,
scandând procesele cu mine,
încă-n reală simulare,
duc iar paharul gol la gură.

În noapte florile sunt negre

În noapte florile sunt negre
şi husa visurilor spartă,
şi din nădejdi faci muză-n artă,
când ţii iubirile de veghe.

Şi-un steag de pace, alb, e negru
în noapte, când tăcerea-i plină:
mi-e dor, Doamne, de vocea-Ţi lină,
călăuzind un pas alegru.

Nocturnă

Azi cerul e mai în nocturnă
şi-atârnă de el orb privirea,
urcând pe trepţi de clipe firea
spre veşnicia în diurnă.

Azi muzica-i celestă-n noapte:
un grai tăcut de zeitate.
Rob liber în singurătate
îmi strig Stăpânu-n gând de şoapte.

Să-mi picure o stea în cale,
rabd linişti zgâriind timpane.
Presar nădejdile pe rane
drept note-n recviem agale.

Din limpezi izvoare de pace

Din limpezi izvoare de pace
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
să stâmpăr o clipă’nsetată,
de dor, stinsă’n timpul ce tace.

Deschide’mi o oază’n tăcere
să’mi vărs iar tot păsul şi jarul,
să umplu de Tin’ nehotarul,
desprins de căutări efemere…

Raţiune’ntr’un fir de ţărână
sădită pe stânca veciei
mă ştiu, şi locaş bucuriei
atunci când mă ţii Tu de mână.

De’aceea prin timpul tenace
mă poartă cu viaţa mea toată.
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
din limpezi izvoare de pace.

Mic dejun: mânc(-ând)

Ademenit de gest şi gând,
năuc, simt verbu’a fi plângând
şi’n fiecare ceas cerând
nădejdi, de Tine mai flămând.

Ursit în el aştept luptând,
zăbrele de mormânt rupând
spre răsărit de ziuă, blând,
ce’mi neacă visu’,-n vecii stând.