Sonet despre Golgota

Trasând cu ieri pe cruce drumul
şiroaielor de preasfânt sânge,
aud şi Golgota cum plânge,
şi dragostea vărsându’şi scrumul.

Aud ciocan bătând cum frânge,
să stoarcă dintr’un Crin parfumul:
zdrobita jertfă să’şi dea fumul
spre cer – miros de Fiu şi sânge.

Avid, străbat în duh mistere…
Urc cumpăna Golgotei, poate,
să scot cerul din agonie…

Dar din adânc de efemere
târăsc pe loc vecia’n coate,
şi ceru’n slăvi de har mă’mbie.

din culisele iubirii

Acolo ploapele’şi plâng aţipirea
sub stropi de lumină
şi luna’i băută’n pahar
de vise…
Acolo cântecu’i mai mut decât
mirosul de răchită iarna…
Acolo te odihneşti tu:
în dorul meu…

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.