Noapte într-o nucă de cocos

Cu unghia unei mirări
scot miezul din noapte-n visări,
că-i stat ca un praf de uitări
cu timpul în cocos.

Un suc propriu timpului sorb
din mii de culori, ca un orb,
un zbor ca o pană de corb,
cu timpul în cocos.

Aud ca un glas de sărut
din nucă-n timpanul meu mut:
Boaz sunt, găsind-o pe Rut,
cu timpul în cocos.

În faguri de viespii mi’am prins
urechea, cu şoapte-nadins,
aprinse de-un foc ce s-a stins
cu timpul în cocos.

Apropo de credinţă

Căruntul auz al vremii de ieri
îmi cheamă şoptit muzica mea.
Muzica
pasului care îşi ridică mersul, risipind
câteva fire de praf. Mai ostenit
parcă ca niciodată,
praful îşi aşează tăcerea -
liniştea, neştiinţa, răbdarea – peste
mai vechiul praf, abia urmarind
aceeaşi cădere.
Zic: pământul
e praf… Eu sunt pământ… Mai sus
puţin e cer…
Apoi, mai sus şi peste tot e cer,
şi ca un fel de încăpere la toate
e liniştea…
Pun
o întrebare: când?
Şi
Dumnezeu răspunde: şşt! A şaptea zi
am creat liniştea…
Pun a doua întrebare: de ce?
Şi mă trezesc
că nu mai văd…
Pun a treia
întrebare:
unde?
Şi ma trezesc că nu mai pot
vorbi…
M’am hotarât: am rămas
să aştept…

Amintirea

Tăcutul muzeu, amintirea,
numără timpul în straturi de praf…
…praf de tăceri,
de cuvinte,
de paşnic sau tulbure mers,
de prea micşoratele cvinte din muzica
teluricului vers…

Umbra mea,
repede’n el, ridică în nor valuri praful
(amestec de cer şi pământ)
să caute rimă la sfânt.
Şi’n coate am şters iarăşi glaful ferestrei
cu vise şi zel.

Prieten încă aşteptării
ma cert cu speranţa pe mâine
să’mi dea măcar rata de pâine.

Dărâm cu azi un viitor,
clădesc cu ieri alt viitor,
dar în trecut nu pot a fi.
Am fost şi sunt cât timp e zi…
Dincolo’i decât DUMNEZEU.