cafea fără zahăr

şi muzica aproape sacru fărâmiţează
câte un sărut în dragoste în grijă în
cadenţă în tangenţă în scânteea din irişii
de vizavi, în timida strângere
de inimă de mână de sărut

şi fredonează o singurătate lacom înghiţită
de zâmbetul stors din lămâia
pasiunilor mele

foarte rar mă gândesc că poţi
da în diabet cu dragostea

La pocnitul biciului să batem din palme

Se pot distinge doua stări:

1. Când acuzatul geme,

şi se văd în ochii lui suspinele

ca munţii reflectându-se intr-o apă

adunată câte un strop cu fiecare clipă;

2. Când acuzatul geme,

iar neputinţa lui

asurzeşte toate împrejurimile

ca un ţiuit într-o peşteră.

- La pocnitul biciului să batem din palme,

exclamă justiţia.

Iar eu gem în tăcerea fără capăt

din celula singurătăţii…

Singurătate

Aud!… Bolnave silabe de timp
aruncă cu pietre spre mine…
Se crează un zid între aici şi trecut,
între a fost şi vis,
între vis şi viitor…
Un zid de pietre:
pietre de griji,
pietre de neputinţă,
inimi de piatră,
pietre de poticnire…
Împrejurul meu
devine o cetate,
un fel de sigiliu,
un ambalaj al singurătăţii.
Încep să-mi făuresc arme…
Zidurile devin din ce în ce mai groase…
Aud!… Bocăneşte cineva în poartă…
Mă înarmez…
E timpul: încă aruncă cu pietre.
Ascult apoi tăcerea:
e prea linişte…
Încep o luptă cu mine…
Mereu sunt învins…
“Se aud lupte în cetate… Să năvălim!…”
se strigă de afară.
Asta mă sperie mai mult…
Bolnave silabe de timp
aruncă cu strigăte de afară…
Cetatea devine un strigăt
tot mai intens cu fiecare piatră…
Aleg:
ori surzesc ori fug…
…
Aud?…

*…Contrast cu o dimineaţă bine însorită şi plină de veselie…