adânca si rara tăcere

adânca şi rara tăcere
culeasă în snopi de dureri,
în clipe de har efemere,
mi’o dă pe’a’ iubiri’adieri.
când paşi pe golgota urc’ dorul,
de’al slăvii izvor insetaţi,
ca simon să simt, dă’mi fiorul,
sub cruce, alături de fraţi.

cufundă’mă, DOAMNE,’n tăcere,
să pot povesti, fără grai,
curat’a iubirii putere
în fapte, urmând al TĂU trai!

adânca şi rara tăcere,
săpată pe CHIPU’ŢI divin,
în luptă cumplită ŢI’o cere
şi inima mea ca alin…
deplin să primesc vrednicia,
în haru’ŢI ceresc ancorat,
să pot să rodesc veşnicia
în slava iubirii’mbrăcat…

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.