Noaptea asta stelele dorm
mai 5, 2009
Nu!
Noaptea asta stelele dorm…
Nu sclipesc, stau nemişcate pe cer.
Mă gândesc că mă vor visa
măcar noaptea asta…
Adevărat: nici eu n-am mai visat de mult
stele…
Nici măcar pe mine o stea…
De când cu tăcerea asta,
care curge cu greutate,
de sus în jos…
E sigur!
Noaptea asta stelele dorm…
Oare mă vor visa?!
Mă vor visa măcar ele pe mine?!
Aseară aţipiseră doar puţin,
pentru că plouase…
Era înnorat şi ploua…
(Înţelegi, ploaia înseamna necazuri)
Dar acum, da!
Noaptea asta stelele dorm…
Şi mă gândesc:
măcar noaptea asta
să visez că-s o stea…
Măcar noaptea asta să dorm
şi să mă visez unul din sorii
de deasupra norilor…
Şi iubirea are un pumnal
aprilie 4, 2009
L-am slefuit aseară la culcare
cu gând să spintec cu el miezul nopţii,
să curgă visele din sânul sorţii
ca muzica de promenadă-n sărbătoare.
L-am pus în teaca-i veche din nuvele
să-l port, să-i fie de temut şi morţii,
să nu-şi deschidă-n veac zăvorul porţii,
că dragostea-i destin şi dincolo de stele.
În ochi simt nisipul din stele
aprilie 4, 2009
varianta 2
Curgând divergent, se înnoadă
în vis, amintiri, ca un clopot
cu dangătu-alegro non tropo,
trăgându-şi speranţa ca ploadă.
Havuz divergent într-un şopot
risipă-s dat, timpul s-o roadă;
mereu pus ‘n-a visului coadă
adulmec al timpului ropot.
Îmi număr nisipul din stele
luptând să-nţeleg infinitul;
şi’n vis mă frământ cu iubirea.
Învăţ în răbdare jertfirea:
din noapte-adunând coloritul,
şi-n ochi simt nisipul din stele.
În ochi simt nisipul din stele
februarie 11, 2009
Un dor purulent îmi încheagă
din reci amintiri şi-ndoială
un vis învelit ca-n spoială,
ce-şi tăinuie teama ce-o neagă.
Cu gândul c-a fost jovială,
îmi sforăi suflarea beteagă,
şi las voia soartei s-aleagă:
mă las unui vis la-nvoială.
Îmi număr nisipul din stele
luptând să-nţeleg infinitul;
şi-n vis mă frământ cu iubirea.
Învăţ în răbdare jertfirea
punând viaţa-n ură cu mitul;
şi-n ochi simt nisipul din stele.
sonetul tăcerii
noiembrie 17, 2008
poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.
poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.
poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…
poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.
