Duc iar paharul gol la gură

Sloi răscolind vreun foc în zgură
sau asmuţind c-un vis regrete,
de a nădejdii arsă sete
duceam paharul gol la gură.

Privind, ca sfântul pe perete,
osânda, cu-a dreptăţii ură,
tăceam tăcerii, ca o pură
coincidenţă de regrete.

Eu vinovat, că-mi vreau un bine,
Cerul judecător, că-l are,
şi liniştea procuratură,
scandând procesele cu mine,
încă-n reală simulare,
duc iar paharul gol la gură.

În noapte florile sunt negre

În noapte florile sunt negre
şi husa visurilor spartă,
şi din nădejdi faci muză-n artă,
când ţii iubirile de veghe.

Şi-un steag de pace, alb, e negru
în noapte, când tăcerea-i plină:
mi-e dor, Doamne, de vocea-Ţi lină,
călăuzind un pas alegru.

Singurătate

Aud!… Bolnave silabe de timp
aruncă cu pietre spre mine…
Se crează un zid între aici şi trecut,
între a fost şi vis,
între vis şi viitor…
Un zid de pietre:
pietre de griji,
pietre de neputinţă,
inimi de piatră,
pietre de poticnire…
Împrejurul meu
devine o cetate,
un fel de sigiliu,
un ambalaj al singurătăţii.
Încep să-mi făuresc arme…
Zidurile devin din ce în ce mai groase…
Aud!… Bocăneşte cineva în poartă…
Mă înarmez…
E timpul: încă aruncă cu pietre.
Ascult apoi tăcerea:
e prea linişte…
Încep o luptă cu mine…
Mereu sunt învins…
“Se aud lupte în cetate… Să năvălim!…”
se strigă de afară.
Asta mă sperie mai mult…
Bolnave silabe de timp
aruncă cu strigăte de afară…
Cetatea devine un strigăt
tot mai intens cu fiecare piatră…
Aleg:
ori surzesc ori fug…
…
Aud?…

*…Contrast cu o dimineaţă bine însorită şi plină de veselie…

Un vaccin antitimp

Ca un vaccin antitimp
Cerul tace. (Se folosesc timpi incerţi
pentru a crea imunitate la timp.)
O pandemie cu simptome de stres,
ambiguitate, agitaţie şi aproape
un fel de aroganţă, face aerul extrem
de contagios.
Cazuistic vorbind, vaccinul poate crea
două stări:
-credinţă sau
-împietrire.
Auu vaccinul!…
Sunt bolnav de răbdare…

Notă:
Rabdarea este o boală atunci când încă trăieşti în limitele timpului.
Atunci când le’ai depaşit, ea este doar o stare normală.

Din limpezi izvoare de pace

Din limpezi izvoare de pace
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
să stâmpăr o clipă’nsetată,
de dor, stinsă’n timpul ce tace.

Deschide’mi o oază’n tăcere
să’mi vărs iar tot păsul şi jarul,
să umplu de Tin’ nehotarul,
desprins de căutări efemere…

Raţiune’ntr’un fir de ţărână
sădită pe stânca veciei
mă ştiu, şi locaş bucuriei
atunci când mă ţii Tu de mână.

De’aceea prin timpul tenace
mă poartă cu viaţa mea toată.
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
din limpezi izvoare de pace.

Ploaie

Timpul îşi varsă noaptea
în stropi de viaţă.
Departe de el, sufletul meu aprinde
un foc. Încălzesc la foc două
dorinţe, până nu se apropie ploaia:
1. Vreau să citesc despre anatomia
unui vis nou-născut;
2. Când am visat prima oară că
m’am căsătorit aveam trei feluri
de a vorbi: cu tăcere,
cu răbdare,
şi cu dragoste. Vreau
să mai adaug un limbaj: limbajul
singurului “doi”.
Ah! Mi’am uitat umbrela. Mereu
mă ia ploaia pe nepregătite.

Noaptea

Noaptea cerul se priveşte
în sus şi adânc, şi se ascultă
şoaptele tăcerii.
Se alege o stea şi se urmăreşte
până la dorinţa din inima ta.
Te va conduce exact cu gândul
că eşti destul de departe
de ea. Nu trebuie să te sperii:
eşti cel puţin mai cer decât ea.
Apoi se schimbă rolurile:
te priveşte ea în jos, iar
tu, de pe cer, îi şopteşti cu
tăcere şi răbdare: Dumnezeu
are grijă de universul Lui.

Amintirea

Tăcutul muzeu, amintirea,
numără timpul în straturi de praf…
…praf de tăceri,
de cuvinte,
de paşnic sau tulbure mers,
de prea micşoratele cvinte din muzica
teluricului vers…

Umbra mea,
repede’n el, ridică în nor valuri praful
(amestec de cer şi pământ)
să caute rimă la sfânt.
Şi’n coate am şters iarăşi glaful ferestrei
cu vise şi zel.

Prieten încă aşteptării
ma cert cu speranţa pe mâine
să’mi dea măcar rata de pâine.

Dărâm cu azi un viitor,
clădesc cu ieri alt viitor,
dar în trecut nu pot a fi.
Am fost şi sunt cât timp e zi…
Dincolo’i decât DUMNEZEU.

adânca si rara tăcere

adânca şi rara tăcere
culeasă în snopi de dureri,
în clipe de har efemere,
mi’o dă pe’a’ iubiri’adieri.
când paşi pe golgota urc’ dorul,
de’al slăvii izvor insetaţi,
ca simon să simt, dă’mi fiorul,
sub cruce, alături de fraţi.

cufundă’mă, DOAMNE,’n tăcere,
să pot povesti, fără grai,
curat’a iubirii putere
în fapte, urmând al TĂU trai!

adânca şi rara tăcere,
săpată pe CHIPU’ŢI divin,
în luptă cumplită ŢI’o cere
şi inima mea ca alin…
deplin să primesc vrednicia,
în haru’ŢI ceresc ancorat,
să pot să rodesc veşnicia
în slava iubirii’mbrăcat…

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.