mirceo

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de emanuel mircea [ukrgha ]
2009-10-27

plouă silabe de timp
aripile sunt încet mai scurte
istoria crucifixului christic
uneşte linia orizontului
cu îmbrăţişarea pironită în dragoste
aceste piroane de dragoste
sfâşie ca un schimb de
anotimpuri

mirceo, noaptea asta cade
a iubire
şi dimineaţă începem…

acum citim de la capăt

noaptea într-o nucă de cocos

(variantă)

jos doarme pe zestre un plod
morbid prins de-al nopţii năvod
şi-n uşă de vise aprod
e timpul în cocos

culorile-s date de-un orb
în mii de culori e un corb
în zbor şi cu aripi de colb
e timpul în cocos

aud ca un glas de sărut
din nucă-n timpanul meu mut:
Boaz a găsint-o pe Rut
cu timpul în cocos

un plod printre faguri de vis
vad corbii hrănindu-mă-n vis
iubind în culori şi în vis
cu timpul în cocos

Singurătate

Aud!… Bolnave silabe de timp
aruncă cu pietre spre mine…
Se crează un zid între aici şi trecut,
între a fost şi vis,
între vis şi viitor…
Un zid de pietre:
pietre de griji,
pietre de neputinţă,
inimi de piatră,
pietre de poticnire…
Împrejurul meu
devine o cetate,
un fel de sigiliu,
un ambalaj al singurătăţii.
Încep să-mi făuresc arme…
Zidurile devin din ce în ce mai groase…
Aud!… Bocăneşte cineva în poartă…
Mă înarmez…
E timpul: încă aruncă cu pietre.
Ascult apoi tăcerea:
e prea linişte…
Încep o luptă cu mine…
Mereu sunt învins…
“Se aud lupte în cetate… Să năvălim!…”
se strigă de afară.
Asta mă sperie mai mult…
Bolnave silabe de timp
aruncă cu strigăte de afară…
Cetatea devine un strigăt
tot mai intens cu fiecare piatră…
Aleg:
ori surzesc ori fug…
…
Aud?…

*…Contrast cu o dimineaţă bine însorită şi plină de veselie…

Noapte într-o nucă de cocos

Cu unghia unei mirări
scot miezul din noapte-n visări,
că-i stat ca un praf de uitări
cu timpul în cocos.

Un suc propriu timpului sorb
din mii de culori, ca un orb,
un zbor ca o pană de corb,
cu timpul în cocos.

Aud ca un glas de sărut
din nucă-n timpanul meu mut:
Boaz sunt, găsind-o pe Rut,
cu timpul în cocos.

În faguri de viespii mi’am prins
urechea, cu şoapte-nadins,
aprinse de-un foc ce s-a stins
cu timpul în cocos.

Un vaccin antitimp

Ca un vaccin antitimp
Cerul tace. (Se folosesc timpi incerţi
pentru a crea imunitate la timp.)
O pandemie cu simptome de stres,
ambiguitate, agitaţie şi aproape
un fel de aroganţă, face aerul extrem
de contagios.
Cazuistic vorbind, vaccinul poate crea
două stări:
-credinţă sau
-împietrire.
Auu vaccinul!…
Sunt bolnav de răbdare…

Notă:
Rabdarea este o boală atunci când încă trăieşti în limitele timpului.
Atunci când le’ai depaşit, ea este doar o stare normală.

Din limpezi izvoare de pace

Din limpezi izvoare de pace
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
să stâmpăr o clipă’nsetată,
de dor, stinsă’n timpul ce tace.

Deschide’mi o oază’n tăcere
să’mi vărs iar tot păsul şi jarul,
să umplu de Tin’ nehotarul,
desprins de căutări efemere…

Raţiune’ntr’un fir de ţărână
sădită pe stânca veciei
mă ştiu, şi locaş bucuriei
atunci când mă ţii Tu de mână.

De’aceea prin timpul tenace
mă poartă cu viaţa mea toată.
adapă’mi nădejdea, o, Tată,
din limpezi izvoare de pace.

Amintirea

Tăcutul muzeu, amintirea,
numără timpul în straturi de praf…
…praf de tăceri,
de cuvinte,
de paşnic sau tulbure mers,
de prea micşoratele cvinte din muzica
teluricului vers…

Umbra mea,
repede’n el, ridică în nor valuri praful
(amestec de cer şi pământ)
să caute rimă la sfânt.
Şi’n coate am şters iarăşi glaful ferestrei
cu vise şi zel.

Prieten încă aşteptării
ma cert cu speranţa pe mâine
să’mi dea măcar rata de pâine.

Dărâm cu azi un viitor,
clădesc cu ieri alt viitor,
dar în trecut nu pot a fi.
Am fost şi sunt cât timp e zi…
Dincolo’i decât DUMNEZEU.

sonetul tăcerii

poţi în raze să clădeşti din temple slavă,
chiar şi ceru’n mângâieri să’l cerni pe ele,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele,
fără dor, pe’o inimă de linişti cavă.

poţi să ţeşi din boreale zări perdele
peste timpul ce’şi prelinge cu zăbavă
înţelesuri şterse pe’o limbă gângavă
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.

poţi să curmi din linişti taine pentru viaţă,
să le’nşiri pe timpuri ca pe’un fir de aţă,
să pătrunzi cum trece’o rază prin zăbrele…

poţi să plângi nestăvilite râuri greul
cu aproapele alături, să’ţi pierzi eul,
şi c’o vorbă s’aduci noapte fără stele.